sâmbătă, 6 august 2016

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

vineri, 10 iunie 2016

Poet de poezie

De-aş scrie versuri albe... Aş tot scrie,
Cuvinte am, idei mereu îmi vin,
Aş macula un munte de hârtie,
Dar prea puţin aş spune... Prea puţin!

Aş spune tot, dar urme de-ndoială,
Aş mai păstra în ultimul cuvânt,
Lăsându-l să de-a lumii socoteală,
De al ideii, vag, deznodământ.

M-aş apuca să-nşir poveşti din viaţă
Într-un format constrâns de conţinut,
Denaturat de gândul spus în faţă,
Îndoctrinat de sensul absolut.

Şi, pas cu pas, aş înşira cuvinte
Legându-le de ceva ce-a fost scris,
Forţând în fapt aducerile-aminte
Să aibă rol şi iz de compromis.

Aş renunţa, fără motiv, la formă,
Extaziat de propriul înţeles
Cedându-i dreptul de a-mi fi o normă
Pierdută-n frenezie şi exces.

Fără să vreau, fugind înspre extreme,
M-aş îngropa ca temelia-n zid,
Ca să ascund fireştile probleme
Când mintea s-ar opri gândind rigid.

Şi-aşa aş scrie mult şi aş tot scrie,
Lăsându-mă de laude sedus,
Făcându-mă poet de poezie,
Privind mereu de sus, de foarte sus...

miercuri, 25 mai 2016

Femeia frumoasă...

Femeia frumoasă nu-i simplă poveste,
Chiar dacă, spun unii, că totu-i de formă,
Că-i doar o minciună, absurdă, enormă,
Când simpla nevoie dă minţii de veste.

Femeia frumoasă nu-i cea renumită,
Cea care prin patimi se vrea admirată,
De vorba deşartă prea mult lăudată,
Şi mult căutată ca vis şi ispită.

Femeia frumoasă nu-i ceva ce trece,
Nu-i cea care vine ştiind că şi pleacă,
Spunând că mai toate făcute-s să treacă,
Mereu doritoare la altul să plece.

Femeia frumoasă nu-i formă-n măsură,
Schiţată-n şabloane ori nud în portrete,
Ce tulbură mintea sperând să o-mbete,
Născând dintr-odată iubire ori ură...

Femeia frumoasă e doar o simţire,
Trăire a clipei prin gânduri de-o viaţă,
Căldura luminii ce taie prin gheaţă
Un drum cu nuanţă de clară privire.

Femeia frumoasă e flacără vie,
Esenţă de fapte şi rost de-nălţare,
Izbuc de speranţe şi rază de soare,
Fior ce aprinde a vieţii făclie.

Femeia frumoasă e ceea ce este:
Miracol şi vrajă, însemn de iubire,
Motiv de dorinţă şi pas de-mplinire,
Mereu o poveste, nicând de poveste.

Femeia frumoasă-i eterna idee,
Prin care iubirea se-arată ca faptă,
Prin care destinul e linie dreaptă...
Femeia frumoasă e orice femeie...

marți, 3 mai 2016

Intempestiva recunoaștere

Fără să vreau, sunt iar intempestiv,
Mă las înfrânt, dar uit să-ţi spun şi ţie,
Că eu renunţ şi plec definitiv,
Că dragoste atât a fost să fie.

Acum că plec în lumea celor mulţi,
Dorinţa-ţi las, nu vreau s-o iau cu mine,
Doar amintirea paşilor desculţi,
O ţin ca semn al nopţilor cu tine.

Să pot pleca, îmi spun că am uitat
Ce chip aveai când umbra-mi te-nvelea,
Şi îmi spuneai că visu-i minunat
Ştiindu-te fiind numai a mea.

Visai frumos, chiar şi trăiai în vis
Şi coapsa-ţi de argint mi-era mănuşă,
Când îmi vroiai un drum mereu deschis
Spre larga, Raiului, deschisă uşă.

În joc intrai, spunându-mi, ca-poveşti,
Că vezi deja ispite la fereastră,
Şi tu n-ai vrea nicicum să le goneşti,
Dar ele fug de-mpreunarea noastră.

M-am obligat, plecând, să nu te chem,
Să nu-mi vezi umbra-n clar de lună plină
Şi amintirii să ţi-o ai totem,
Că, fiind departe, îmi vei fi străină...

Şi plec, înfrânt, pe drumul cel mai lung,
Chemat de o fărâmă de conştiinţă,
Ştiut fiindu-mi unde-aş vrea s-ajung
Sedus de criza lumii-n neputinţă.

Glumesc în gând, că nu pot să contest
Că va mai fi o noapte oarecare,
Când iar vom fi, sub formă de protest,
Seduşi de a trăirii-mpreunare.

Şi vom croi un fel de început
Ca să simţim voinţa împăcată,
Cu-ntoarcerea-mi, grăbită, din trecut
Şi aşteptarea ta nezdruncinată.

În zori de zi, vei vrea să îmi rămâi,
O-ntreagă viaţă şi, la fel, o moarte
Amor fatal al dragostei dintâi
Ca,-nvingător, să nu mai plec departe...

duminică, 1 mai 2016

Cuvântul ce va fi urmare

Ţi-ai spus cuvântul şi i-ai dat şi formă,
Prin el chiar împlinire, ţi-ai promis,
Şi i-ai prezis un drum de neînchis
Dându-i motiv de linişte enormă.

Ai dat nobleţe vorbei din simţire,
Şi ţi-ai promis al fapelor curaj,
Ca să-ţi învingi al gândului miraj
Risipitor de viaţă şi iubire.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai făcut pecete
Pentru dorinţa ta de-al împlini,
De-a nu găsi motive de-al opri
În umbra unor vorbe desuete.

Ai definit firescul prin esenţe
Şi-ai mers pe vad de amănunt şi rost,
Ca, prin uitări, să las ceea ce-a fost
Sub temelia marii elocvenţe.

Ţi-ai spus cuvântul, l-ai avut pornire,
Pe drum de viaţă fără punct final,
Izbânditor prin crez atemporal
Nemuritor, de-a pururi, prin menire.

Ai pus pe jar ispite şi iscoade
Când te-au văzut pe drum deja plecând,
Când te-au simţit spre Ceruri căutând,
Fugind de vechi îndemnuri retrograde.

Dar undeva, la margini de furtună,
Te-ai speriat de-al zborului avânt
Şi te-ai ascuns, un timp, după cuvânt,
Sperând că viaţa poate fi mai bună.

Cuvântul a rămas ca vorbă spusă,
Timp încă e, aici, să-l împlineşti
Prin rostul clar al faptelor lumeşti
Şi legea ce, din Cer, de mult e-adusă.

Ţi-ai spus cuvântul ce-l aveai dorinţă...
Prin amăgiri, azi poate-ţi e uitat,
Însă doar el ţi-e rost de biruinţă
Şi iertător de-al faptelor păcat.

miercuri, 27 aprilie 2016

Dedarea la firesc

Din tot ce văd, din ce-mi aduc aminte,
Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...

În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...

Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.

Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.

Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.

Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.

Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.

Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.

duminică, 24 aprilie 2016

Din nou grăbiți

Paşii ne-au mers grăbiţi încă o dată,
Pe marginea răscrucilor de drum,
Uitând că vine noaptea-ntunecată
Şi pune peste viaţă nori de fum.

Şi noaptea a venit ca orice noapte,
Cu orizontul ei nedefinit,
Cu adevăruri spuse printre şoapte
Cu pasul de-ntuneric obosit.

Ne-a-mbrăţişat o lume nevăzută,
O lume ca desprinsă din poveşti,
Nebănuită, chiar necunoscută,
De-ntreg firescul minţii omeneşti.

Dormea un înger, obosit, pe-o piatră,
Încrezător în liniştea din jur,
Lângă un foc ce se-ascundea în vatră
Ca să păstreze cerul nopţii pur.

Chiar timpul se-arăta cu neputinţă,
Captiv într-o icoană de demult,
Înviforând eretica-i credinţă
Că poate fi mereu, mereu, ocult.

Şi se-alergau, gonind cu aroganţă,
Pale de vânt ivite din neant,
Ca să ne fure ultima speranţă
Că adevărul încă-i relevant.

Ne-a mai trezit a nopţii-n lăcrimare,
Dar buimaciţi fiind, ne-am despărţit,
Tu te-ai tot dus spre mare-ndepărtare,
Eu m-am oprit pe vârfuri de cuţit.

Drum lung ar fi ca să ajung la tine,
Şi mult prea greu ca tu, acum, să vii,
Că nici măcar întoarceri de destine
N-ar mai dori, ceea ce-ai fost, să fii.

Pe crucea vieţii picături de ploaie
Par lacrimile patimii lui Christ...
Pierdut între tratate şi războaie,
Pământul este, zi de zi, mai trist.

Dar eu te-aştept la margine de zare,
Încă mă simt trăind pe alt pământ,
Să fii, venind din marea-ndepărtare,
Credinţă de-nviere prin cuvânt.

Poveşti trăite, însă neştiute,
Le scriu şi mă predau acestei lumi,
Dar ţie-ţi spun că multe-s nevăzute,
Ştiind că vrei destinul să-ţi asumi...