Urmare de cuvânt

Cuvântul spus e spus pe totdeauna,
Şi faptă e când faptă a descris,
Se lasă dus o vreme cu minciuna,
Dar în conştiinţă e pe veci înscris...

Uşor e azi, dar mult mai greu e mâine,
Şi mult mai greu când ceva faci uitat...
În miez de noapte şti-vei c-a fost bine
Că vieţii şansa nu i-ai mai furat...

În miez de noapte... Da... În miez de noapte,
Prin sensuri născătoare de poveşti,
Trăiri de clipe vor descinde-n fapte
Grăbindu-te să nu le tăinuieşti.

Trăiri de-o clipă... Pentru-ntreaga viaţă,
Ce s-a lăsat pierdută în zadar,
Vor răscoli în zori, spre dimineaţă,
Prea multa măsluire de cântar.

În zori de zi... Te vei privi-n lumină,
Grăbită unei vieţi de zi cu zi,
Şi-ai să-nţelegi de ce te cred divină,
Şi că în locul tău doar tu poţi fi.

În locul tău... E doar un fel de spusă,
Nimic nu-ntrece un superlativ...
Te vei lăsa de viaţa ta sedusă,
Şi-am să-ţi rămân sedus definitiv.

Cuvântul spus... N-a fost doar întâmplarea,
Avea motive pline de-nţeles...
În miez de noapte ne va fi chemarea
De-a merge pe un drum deja ales...

Motive de dovezi

Când nu credeam, n-aveam nici o dovadă
Şi căutam minuni, numai minuni,
Ceva fără putinţă de tăgadă
Constrâns de absolute noţiuni.

Orice idee ce-mi venea în minte,
De nu-mi era, direct, pe înţeles,
O încercam de-i rece ori fierbinte,
Dezintegrând-o până la exces...

Mă îndoiam, chiar nu-mi dădeam crezare
Pornirii de a face primul pas,
Voind a face ziua mare, tot mai mare,
Priveam mereu, cu gândul, înspre ceas.

Spuneam că-mi sunt cu multă trebuinţă
Şi cele ce n-aveau vreun folos,
Iar în prea multa mea obişnuinţă
Ochii-mi priveau, căutători, în jos.

Nemaiavând puterea de-a-nţelege,
Ceva, ce nu ştiam, m-a îndemnat,
Să văd că mintea mea mereu alege
Doar concordant cu ceea ce-a-nvăţat.

Şi-atunci am apucat pe-o altă cale,
Ce mă lăsa să ştiu unde ajung,
Când urc pe munţi sau merg numai pe vale,
Cum să scurtez un drum crezut prea lung.

Am început a-mi da crezare mie,
Şi-am început să fac ştiind să fac,
Că-n mine regăsesc pe cel ce ştie
La boala neputinţei un alt leac.

Şi pas cu pas, crezând în biruinţă,
N-am mai avut priviri pierdute-n gol,
Nici controverse nu găseam, prin ştiinţă,
Uitasem de al drumului ocol.

Găsesc, abia acum, mereu dovada
Că munţii nu sunt timpului reper,
Că necredinţa-i soră cu tăgada
Şi că şi-aici trăim la fel ca-n Cer.

Înspre Cer...

Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi caută să vezi al razei drum,
Când gândul stă-ncolţit de o idee
Care-ţi îmbracă sufletul în fum.

Nu te-ndoi că poţi avea putere
De-a schimba în bine orice rău,
Chiar dacă-ţi simţi durerea decădere,
Ca un blestem căzut pe capul tău.

Chiar de-ai căzut nu sta să-ţi fie frică
De piatra care crezi că te-ar lovi,
Adună-te-n puteri şi te ridică,
Altfel, cei păcătoşi, te vor strivi.

Nu te-ntreba, când drumu-i o cărare,
De nu-i mai bine înspre înapoi,
Nici când abia zăreşti, departe-n zare,
Lumini de zori, dacă sunt vechi sau noi.

Când simţi că un oricare te priveşte
Voindu-te mândriei de folos,
Spre ceea ce-ţi e viaţa te grăbeşte
Ca să n-ajungi să ţi-o întorci pe dos.

Nu te uita la modă, la modele,
Că rod nu dă doar pomul lăudat,
Priveşte cerul... noaptea-i plin de stele
Dar nu-i la fel ca ziua, luminat...

Şi dacă simţi, în jurul tău, furtuna
Scornită de un nor cu vag contur,
N-o lua în seamă, fiindca nu-i totuna
Sufletul mic cu sufletul obscur.

Chiar dacă nu vezi nori ori curcubeie,
Ori soarele e prea dogoritor,
Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi doar de el, mereu să-ţi fie dor.

Prevestiri de rar

Îţi spun acum, când n-am nici o dovadă,
Privind nu-n calendare, ci pe ceas,
Fără să am motive de tăgadă,
Că ni-i atât de-aproape primul pas.

Cum ordinea ideilor îmi scapă,
De graba vieţii fiind şi eu surprins,
Ştiu că la fel cum piatra-n apă crapă,
Vom fi un tot, de-al faptei gest, cuprins.

Nefiind constrânşi de dogmă, ori de normă,
De ceea ce, spun unii, că-i normal,
Ne vom trăi-n firescul fără formă,
Definitoriul sens de val şi mal.

De vrem privi spre vremea ce urmează,
Trecând prin al prezentului tipar,
Ideea, într-un fel, ne şi tentează,
Şi, în alt fel, ne pare-a fi-n zadar.

Dar pragul serii zbateri va înfrânge
Prin simplul gest de-a nu ne-mpotrivi
Dorinţei clipei ce-o purtăm în sânge,
Hotărâtoare-n tot ce vom trăi...

Întâiul pas, lumeasca primă faptă,
Din ziua care-i rară-n calendar,
Ne vom avea-o ca reper şi treaptă
A regăsirii-n sens elementar.

Definitoriul “este”

Raza de lună e-ntunecată
Când zorii zilei ochii-mi privesc,
Că-mi văd trăirea îndatorată
Nopţii pe care o părăsesc.

Visul se-ascunde într-o idee,
Goală de fapte, plină de sens,
Ca să-mi arate alte trasee
Ce lasă-n juru-mi un gol imens.

Prima-ntâmplare trece în grabă,
De-atâtea gânduri pare-a nu fi,
Mintea-ntristată mi-e veşnic snoabă
Şi doar ce este vrea a mai şti.

Ziua începe spre a se trece,
Ca o-ntrebare fără răspuns,
Chiar şi cu gluma timpul se-ntrece,
Nu-i niciodată îndeajuns.

Cât e amiază, ziua e mare,
Fără motive de-a se sfârşi,
Când depărtarea fuge în zare
Având speranţa de-a tot fugi.

Dar vine noapte, şi dă de veste
Că toate-n lume au un revers,
Că existenţa dă sens, prin "este",
Eternităţii din Univers.

Ambigua nuanțare

O viaţă-ntreagă căutăm, luptând,
Ceva ce-n piaţă chiar nu se găseşte,
Că pare doar ideea unui gând...
O zi trăită-n tihnă, omeneşte.

Ne căutăm odihna pe pământ,
Seduşi mereu de vise şi himere,
Găsindu-ne motive de avânt
Sperând mai mult decât ne stă-n putere.

Trăim mereu, sau spunem că trăim,
În aşteptarea zilei mult dorite,
Ba chiar câte-o speranţă mituim
Ca să uităm de cele irosite.

Ne-mpinge gândul mai mereu la somn,
Când toate-s sugrumate de-ndoială,
Ca sclavul să se vadă mare domn
Cerând sclaviei sale socoteală.

Mereu avem ceva de comparat,
Şi acceptăm, doar după plac, măsura,
Ambiguu nuanţăm orice păcat,
Luând în calcul, pururi, conjunctura.

Tot căutând acea măreaţă zi,
Uităm că ne-am dorit şi nemurirea,
Şi ni se face dor de a muri,
Negându-ne, cu-n cinic gând, menirea.

A fi prin sunt...

De multe ori am scris ce vremuri sunt,
Mai rar ce-au fost, mai des ce vor urma,
Timpul trecând mereu mi-a dat avânt,
Să nu fiu temător de vorba mea...

Am luat cuvântul, plin de conţinut,
Şi l-am lăsat să fie o poveste
Venind din întâmplări, de prin trecut,
Redând şi dând, din viitor, o veste.

Mai rar, chiar rar, aş zice foarte rar
L-am pus într-o idee suspensivă,
Ca dacă tot îşi este adversar
Să nu devină forma agresivă.

De multe ori am scris, spunând că sunt,
Ca să descriu exact ce va urma,
Tot renegându-mi pasul de avânt,
Punând ce este rău pe seama mea...

Şi când am pus cuvinte multe-n rând,
Chiar dacă se-arătau alambicate,
S-au rânduit, la cititori, în gând,
Extrem de clar şi bine conturate.

Am dat esenţei rost de elixir,
Accentuând un semn de întrebare,
Ca să mă creadă omul că-l admir
Când vieţii nu îi pune el hotare.

Şi-am scris mereu, am scris punând pe sunt
Hotar la toate câte vor urma,
Ca cei ce înţeleg să-şi ia avânt,
Dar şi ştiind ce-i dat în seama mea...

Cutumiarele motive

N-am cum să-mi ştiu locul, exact, în lume,
Şi nici măcar, cumva, alternativ,
Că nimeni n-a putut să îşi asume
A defini, concret, un normativ.

Nu prea găsesc motive să mă-ndrume,
Şi nici conceptul nu-i definitiv,
Chiar dacă-n conturate legi postume,
Pot aborda un sens intuitiv.

Normalitatea legii prin cutume
În gândul meu are un sens fictiv,
Voind mereu firescul să-l sugrume,
Denaturându-l în imperativ.

Nu mai îmi arde, mai deloc, de glume,
Încerc să fiu, formal, explicativ,
Când omu-i definit printr-un pronume,
Şi folosit în scop educativ.

Din cartea vieţii am transcris volume,
Şi-am devenit, scriind, mai concesiv,
Dar încă sunt un val de mare-n spume,
Ce caută spre maluri instinctiv.

Mă definesc prin nume şi prenume,
Cât încă sunt acestei vieţi captiv,
Lăsând-o, mai mereu, să mă consume,
Chiar eu fiind consumului motiv.

Protest incontestabil

Îm răzvrătesc absurd câte un gând,
Mereu, când simt, acut, absenţa ta,
Când văd, pe ceas, grăbitul timp trecând
Şi nu-l conving de mine-a mai uita.

Mă tot avânt, pe muchii de cuţit,
Când aşteptării nu-i găsesc măsură,
Spre marginea de orizont finit,
Să mut din loc enormii munţi de zgură.

Şi te revendic, cu un gust amar,
Tainicei ploi de stele căzătoare,
Şi protestez, cu-n mers antiorar,
În fiecare zi de sărbătoare.

Te ştiu în buzunarul unui gând,
Mergând mereu, pe orice drum, cu mine,
O candelă ce, pururea arzând,
Credinţa necurmată îmi susţine.

Dar seara, când văd ceru-nvăluit
În praf de stele înmuiat de rouă,
Trăiesc un dor, nebun, de infinit
Şi nu mai văd decât că iarăşi plouă.

Realitatea nu o mai contest,
Martori îmi sunt şi soarele şi luna,
Dar protestez şi sincer, şi onest,
Şi te revendic pentru totdeauna.

Demascarea prin vis

Azi noapte m-ai chemat la tine-n vis,
Şi m-am lăsat trăirilor cu tine,
Când aminteai ce fapte mi-ai promis,
Nu a fost chip să mă mai pot abţine...

Şi îmi spuneai că nu-ţi e de uitat
Ziua dintâi şi marea ei dorinţă,
Când gândul tău în tine m-a-ntrupat,
Păstrându-mă ca rost şi biruinţă.

Erai cum eşti, un rug şi jar încins,
De nici un fel de patimă schimbată,
Trăind cu dor de ducă-n necuprins,
Şi-n dăruire binecuvântată.

Când te-ai trezit aveai un gând ciudat,
Simţeai că ceva, cumva, îţi lipseşte,
Şi te-ntrebai de ce vei fi uitat
Cum e să ştii că viaţa se trăieşte.

Eu n-am uitat şi aş putea să spun,
Când teamă-ţi e, cum inventezi motive
Ca să găseşti un sens inoportun
Dorinţei regăsirii-n perspective.

Iar eu greşind, trăind acest prezent
Cu mult prea multe gânduri ideale,
Abia când dorm, mă văd un repetent
Îngenunchiat de lumi atemporale.

Îmi este clar că m-ai chemat în vis
Ca să-mi aduc aminte şi de mine,
De tot ce-am spus şi tot ce mi-am promis
Când am tot spus că altă vreme vine...

Preț de vamă

Mulţi oameni cred că timpul cere vamă
Şi ei plătesc, spunând că-mbătrânesc,
Ţinând să ia, mereu, mereu în seamă
Ceea ce e, în gândul lor, firesc.

Plătind tribut, fac pasul tot mai mare,
Grăbiţi de teama iernii din decor,
Căutători de stele căzătoare,
Nopţile-şi pierd, plecând pe urma lor.

Până spre toamnă, dinspre primăvară,
Se lasă-nfierbântaţi de-al clipei foc,
Sperând că-ntâmplător o să răsară
O stea ce poate ţine timpu-n loc.

Visând iluzii, văd că timpul trece,
Şi-i fac numărătoare dintr-un ceas,
Se lasă îmbătaţi de apă rece,
Convinşi că stau cu viaţa la taifas.

Împinşi de gând altceva să n-accepte,
Pun mare preţ pe faptă, pe prezent,
Punând în seama vorbei înţelepte
Dorinţa vieţuirii-n opulent.

Şi-mbătrânesc, uitând să mai trăiască,
Să vadă că şi florile-nfloresc,
Continuând la vamă să plătească
Un preţ pe care-l cred, mereu, firesc.

Regăsire în decor

Era-nceput de toamnă... Era soare,
Un vânt, din munţi, se cobora uşor,
Plutea în jur un iz de sărbătoare,
Şi vieţii mă simţeam tot mai dator...

Luceau pe frunze picături de rouă,
Uitate-n umbra razelor pieziş,
Privindu-le, vedeam o vreme nouă
Ce iese-ncet, încet, din ascunziş.

Păsări în zbor, fugeau spre înălţime,
Ţintind spre norii conturaţi neclar,
Găseam înaltul plin de profunzime
Redevenind cu visul solidar.

Decor... Decoruri... Toamna începuse,
Înnobilând al timpului demers,
Remodelând speranţele apuse
Ca porţi deschise altui univers.

Simţeam, fără să ştiu, întâia oară,
Că pot să urc şi dincolo de nori,
Dacă-nţeleg că nu doar timpul zboară,
Când nu mă las surprins şi de fiori.

Uitasem, tot fiind atent la toate,
Să văd copacii marilor păduri,
Şi mă miram că nu mi se mai poate
Redefini conturul prin frânturi.