Între clar și dar

Te-ascult... vorbeşte... Încă îţi e frică...
Și încă frică-ți e să recunoşti,
Încă nu crezi că lumea este mică
Şi toţi te cred, de parcă ar fi proşti...

Povestea ta e grea, e încurcată,
Din când în când se pierde de-nţeles,
Dar tu o faci şi mai alambicată
Spunând că n-aveai altfel de ales.

Că ai ţintit în stânga şi în dreapta,
Îţi este clar, şi clar ce-i nefiresc,
Dar spusa ta îngână încă şoapta
Că a-ncerca e, totuşi, omenesc.

În seama vieţii laşi mereu o umbră
Pe care ţii s-o uiţi şi vrei să poţi,
Dar tot mai crezi în prevestirea sumbră
A celor care bagă frica-n toţi.

Din mici detalii, ploi de amănunte
Aduc vederii chinul tău subtil,
Dar tu spre vise încă pui o punte
Şi dai contururi vieţii de copil.

Redai nunţei rostul de esenţă,
Seninu-l întrevezi de după nori,
Dar tot mai crezi că doar prin aparenţă
Ajung mai toţi a fi învingători.

Te-ascult... vorbeşte... Nu-ţi mai fie frică...
Învaţă-te să ştii şi recunoşti,
Că lumea este, totuşi, mult prea mică
Şi mulți se cred deştepţi, dar sunt prea proşti!

Amintiri despre cândva

Cândva trăiam, cumva, în altă lume,
Eram necunoscuţi, nu ne ştiam,
Găseam că valul mării-i plin de spume
Dar în minuni deloc nu mai credeam.

Ochii priveau aproape sau departe,
Şi căutau un mâine ce-l pot şti,
Mai pariau, din când în când pe-o carte,
Dornici fiind de-a se mai odihni.

Ne risipeau cuvinte ticluite
Rostite cu accente de motiv,
Când ne-ndemnau trupeştile ispite
Să ne-mpăcăm cu rostul evaziv.

Pe-atunci fugeam de-a vrea a înţelege
Că nu există un model de rost,
Că fiecare viaţă-şi are-o lege
Şi numai unii stau în avantpost.

Cândva a fost cândva, îmi spui în glumă,
Şi cauţi în priviri să îmi citeşti
De-mi este gestul serii o cutumă
Sau clar motiv de noapte ca-n poveşti.

Ne-am depărtat de fosta-nstrăinare
Prin gestul tău ce-ntâmpina pe-al meu,
Ca să uităm de multa aşteptare
Şi de-al ei rost, la bine şi la greu.

Persistă încă gândul, ca dovadă,
Că am cam fost prea mult risipitori,
Că ne-am dedat la gesturi de bravadă
Fugind de tot mai desele erori.

Dar altu-i timpul, alta este viaţa,
Altfel realul este azi real,
În doi începem ziua, dimineaţa
Şi seara,-n doi, privim al ei final.

Singur și nesingur

Pe drumul vieţii-mi merg singurătatea
Pe care-o ştiu de când eram copil,
Când încă mai aveam subtilitatea
De-a arăta că merg tip-til, tip-til.

M-am învăţat cu ea, dar nu mi-e dragă,
Îmi e însemn, dar nu îmi este steag,
De multe ori am vrut să-i dau chiar şpagă,
Ca să se mute pe un alt meleag.

Aşa-mi e drumul în această lume,
În care nu mai pot să mă ascund,
Ce m-a-nvăţat cu nume şi prenume
Şi doar cu mine pot să mă confund.

Dar tot ce-nseamnă viaţa nu se vede,
Nici drumul nu-i, în tot, un simplu drum,
Chiar mie-mi este greu a mă încrede
Şi-a defini astfel ce simt acum.

Simţiri şi gânduri vin şi mă îndeamnă
Să nu îmi fie simplul de ajuns,
Că acceptând, banalul mă condamnă
La întrebări ce nu îşi au răspuns.

Viaţa-i la fel, azi spun, ca şi o carte
Cu mult mai multe forme-n conţinut,
Numai coperta-i mai mereu aparte
Legată de prezentul absolut.

În forma ei mereu continuată,
Trecutul şi prezentul e comun,
Şi toate se întâmplă deodată,
Că prin detalii chiar se suprapun.

Aşa-mi merg drumul, altfel îmi sunt toate,
Ştiu cine sunt şi ştiu de unde vin,
Şi că destinul tot în faţă-mi scoate
Ce-mi este dat, într-un firesc divin.

În Ceruri viaţa nu-mi e trecătoare,
Şi într-un fel chiar sunt nemuritor,
Clipa aici e doar întâmplătoare,
Dar nici un pas nu e întâmplător.

Tocmai de-aceea n-am avut regrete
Că cineva, cu mine,-n timp a mers,
Mai repede sau mai pe îndelete,
Lăsând amprente mult prea greu de şters.

Viaţa acum e-o simplă aparenţă
Şi este doar a timpului prezent,
Chiar dacă mă convinge prin potenţă,
O simt a fi un prag inconsistent.

Căci vor urma alţi paşi, alte etape,
Şi întâmplări, şi fapte, şi trăiri,
Împreunări şi despărţiri de ape,
Şi vise cu contururi de iubiri.