Dedarea la firesc

Din tot ce văd, din ce-mi aduc aminte,
Te pot privi în prag de viitor,
Dar uneori mă simt că n-am cuvinte
Să-ţi spun că-mi eşti motiv de mare dor...

În viaţa noastră, într-un totdeauna,
Ne va trăi al nopţii ceas târziu,
Şi-n ochii tăi privi-voi cerul, luna...
Făcându-mă să uit cam tot ce ştiu...

Din când în când te simt în amănunte,
Ca un consens de aprige trăiri,
Şi hotărârea ta ce vrea să-nfrunte
Porunca unor vechi dezamăgiri.

Nici nu mai pot să cred, ca altădată,
Că visu-i plăsmuit de gândul meu,
Că poate viaţa fi mereu schimbată
După al minţii, stabilit, clişeu.

Prezentul e doar clipa de-aşteptare
Ce caută mereu spre viitor,
Şi-n aşteptarea ei fără răbdare
Schimbă mereu al drumului decor.

Ca într-un tot, prin umbre de lumină,
Spre gândul tău privesc şi tot privesc,
Când propria balanţă şi-o înclină
Dedat la obiceiul omenesc.

Şi trage, şi tot trage, şi tot trage,
Spre ceea ce îşi spune că-i normal,
Recunoscând că încă se sustrage
De-a te lăsa trăind concret, real.

Dar chiar aşa, aceeaşi e urmarea,
Ce-i dat să fie, fi-va împlinit,
Ne va găsi-mpreună întâmplarea
Ce doar prin moarte va avea sfârşit.

Din nou grăbiți

Paşii ne-au mers grăbiţi încă o dată,
Pe marginea răscrucilor de drum,
Uitând că vine noaptea-ntunecată
Şi pune peste viaţă nori de fum.

Şi noaptea a venit ca orice noapte,
Cu orizontul ei nedefinit,
Cu adevăruri spuse printre şoapte
Cu pasul de-ntuneric obosit.

Ne-a-mbrăţişat o lume nevăzută,
O lume ca desprinsă din poveşti,
Nebănuită, chiar necunoscută,
De-ntreg firescul minţii omeneşti.

Dormea un înger, obosit, pe-o piatră,
Încrezător în liniştea din jur,
Lângă un foc ce se-ascundea în vatră
Ca să păstreze cerul nopţii pur.

Chiar timpul se-arăta cu neputinţă,
Captiv într-o icoană de demult,
Înviforând eretica-i credinţă
Că poate fi mereu, mereu, ocult.

Şi se-alergau, gonind cu aroganţă,
Pale de vânt ivite din neant,
Ca să ne fure ultima speranţă
Că adevărul încă-i relevant.

Ne-a mai trezit a nopţii-n lăcrimare,
Dar buimaciţi fiind, ne-am despărţit,
Tu te-ai tot dus spre mare-ndepărtare,
Eu m-am oprit pe vârfuri de cuţit.

Drum lung ar fi ca să ajung la tine,
Şi mult prea greu ca tu, acum, să vii,
Că nici măcar întoarceri de destine
N-ar mai dori, ceea ce-ai fost, să fii.

Pe crucea vieţii picături de ploaie
Par lacrimile patimii lui Christ...
Pierdut între tratate şi războaie,
Pământul este, zi de zi, mai trist.

Dar eu te-aştept la margine de zare,
Încă mă simt trăind pe alt pământ,
Să fii, venind din marea-ndepărtare,
Credinţă de-nviere prin cuvânt.

Poveşti trăite, însă neştiute,
Le scriu şi mă predau acestei lumi,
Dar ţie-ţi spun că multe-s nevăzute,
Ştiind că vrei destinul să-ţi asumi...

Violeta noapte...

Cu tine noaptea-i pură, violetă,
Şi toate au contur extrem de clar,
Până şi timpul trecerea-şi regretă
Numind-o, sieşi, trecere-n zadar.

Şi chiar prin primul pas se-ndatorează
Dorinţei de-a fi salt spre absolut,
De-a fi ceea ce-a fost şi ce urmează,
Şi cel mai mare neştiut ştiut.

Esenţa dă puteri oricărei fapte,
Prefigurându-şi sensul omenesc,
Prin tot mereu îndemnul unor şoapte
Spre clipe ce prin noi se izbăvesc.

Prin rostul vieţii gândul se opreşte
Vibrând în ritmul jocului lumesc,
Ce mai mereu final nu îşi voieşte,
Având voinţa unui crez firesc.

Când o scurtează zori veniţi în grabă
Totul în jur se lasă adormit,
Şi-aud cum Cerul vine şi te-ntreabă
De-l poţi ierta că-n pripă s-a albit.

Rămâne visul nopţii violete
Însemn şi semn de pas definitiv,
Voit fiind mereu să se repete,
Fiind mereu dorinţelor motiv.

Predispuși prin amintire

Cândva, acum, sau chiar în altă viaţă,
Într-un trecut ce astăzi e prezent,
Ţi-am spus, când te-ai trezit, sub nori de ceaţă,
Că ce va fi-i firesc şi elocvent.

Şi ţi-am şoptit în treacăt „Eşti frumoasă!”,
Voind să spun, mai multe, mai târziu,
Când puse fi-vor cărţile pe masă
Dublând prin fapte miza de pariu.

De pe atunci, înţelegând mai multe,
În sens deplin, speranţei te-ai promis,
Voind ca, Cerul, gândul să-ţi asculte
Şi să ţi-l dea-napoi, măcar în vis.

Vremea de-acum, ce vezi că se grăbeşte,
Îmi dă prilej să spun ce am mai spus,
Iar ţie, de-ai uitat, îţi aminteşte
Pecetea ce destinului i-ai pus.

Se împlinesc, încet-încet, soroace
Şi se sfârşesc cele ce-și au sfârşit,
Timpul, în sine, vrea să se provoace,
De-a se numi continuu infinit.

Noapte de noapte, printre noi coboară
Arhanghelii şi cete îngereşti,
Aşa cum ziua păsările zboară,
Înspre înaltul zărilor cereşti.

Aşa ni-i dat să ştim că viaţa-aceasta
E vremea de-a-mplini un legământ
Ce altfel e totuna cu năpasta
Neacceptării propriului cuvânt.

Cândva, acum, sau poate-n altă viaţă,
Te-ai vrut chiar tu chemării ca răspuns,
Când timpul ne-a ascuns sub munţi de ceaţă
Iar aşteptării azi îi e de-ajuns.

Rămânerea-n continuu

Prin înțelesuri de curând prezent,

Loredanei

Ai sǎ rǎmâi cu mine,

chiar de va fi sǎ pleci

Pe undeva prin lumea

ce ţi se pare mare,

În ţările mai calde,

sau, dimpotrivă, reci,

Sau cine ştie unde,

trecând mereu hotare.

Te voi găsi oriunde,

orice vei încerca,

Chiar de vei sta în umbră,

ascunsă prin pădure,

Chiar tu-mi vei da de veste,

în vis mă vei chema,

Ca nu cumva destinul,

ispitele, să-ţi fure.

Ai sǎ rǎmâi cu mine

chiar de va fi sǎ zbori,

Crezând că-ți ai oprelişti,

că viaţa e o cuşcă,

Credinţa mea în tine,

te va ochi şi-n nori,

Şi-ţi voi vedea venirea

ca glonţul tras din puşcă.

Te voi găsi chiar dacă

să te găsesc n-ai vrea,

Oriunde prin cotloane

te-ai ghemui hoţeşte,

Speranța-n împlinire

n-o vei putea uita,

Văzând că altă cale

nu ţi se potriveşte.

Ai să rămâi cu mine,

oricât te-ai tot gândi

La valurile mării

ca semne de furtună,

Că valurile vieţii

drum drept îţi vor clădi

Chiar dacă doar o clipă

o trecem împreună.

Şi te-aș zǎri oricâte

prenume ţi-ai schimba,

Oricâte mǎşti ți-ai pune,

nu mi te pot ascunde,

Potop de-ar fi să fie,

voi da de urma ta,

C-aşa-i mereu, de viaţă,

să te ascunzi n-ai unde.

Că printre adevăruri,

mai vine câte-o faptă

Ce parcă ne seduce,

spunându-ne ca-i bine,

Dar sufletul nu tace,

spune şi el, în şoaptă

Că în povestea vieţii

vei fi mereu cu mine...

Învățând învățarea

E timpul să te-nveţi fără de frică
Dacă-n aceste timpuri îţi lipsesc,
Când gânduri vin mereu să contrazică
Ceea ce eu, din viaţă, povestesc.

Încrede-te că nici o depărtare,
Nu-i mult prea mare, este doar un pas,
Şi numai timpul poate să măsoare
Punând însemne pe banalul ceas.

Am să te-nvăţ, trăind, că împreună
Putem întoarce timpul înapoi,
Şi nimeni, nici de vrea, nu o să spună
Că pot şi alţii fi la fel ca noi.

Va fi să înţelegi că o-ntâmplare,
Ivită printre clipe de suspans,
Îşi face jocul ei de încercare
Echilibrând al faptelor balans.

Şi-ai să înveţi că-n dragoste doar clipa,
Când e trăită până la exces,
Alungă deznădejdea şi risipa
Lăsând esenţa vieţii ca-nţeles.

Vei şti că adevăru-i iscusinţa
De-a merge niciodată prea grăbit,
Lăsând speranţei fragedă dorinţa
De-a duce drumul până la sfârşit.

Ciudata nespunere

Încă nu-ţi spun că marea mea iubire
Eşti tu, aşa cum nu aş fi crezut,
Că mult prea multa-mi, tristă rătăcire
E doar o amintire din trecut.

Era demult, când şoapta mea, înceată
Stătea la sfat cu adieri de vânt,
Spunându-le că lumea e ciudată,
Dar, nou, nu e nimic pe-acest Pământ.

Şi-n mod ciudat, păstra, în taină mare,
Privind, cu înţelesuri, către cer,
Răspunsul dat sub formă de-ntrebare
Cererii mele de-a trăi stingher.

Nici vântul n-avea mare cutezanţă
În a-ncerca mai multe de a şti,
Dându-şi putere din a ei speranţă
De-a căuta mai mult şi-a îndrăzni.

Nu pot să-mi pun trăirile-n cuvinte
Când ştiu că n-au puteri de-a spune tot,
Cel mult ţi-aş spune ce-aş avea în minte,
Chiar repetând, cu gesturi de robot.

Ţi-s partener în drumul înspre moarte
Şi-nsoţitor spre vieţile de-apoi,
Capitol ultim din a vieţii carte
În care-nveţi şi ce înseamnă "noi".

Te-ai învăţat deja să-ţi fiu aproape,
Încă-ţi e teamă că, în vis, te cert,
Dar ştii şi câtă dragoste încape
În toate câte vreau, firesc, să-ţi iert.

Încă nu-ţi spun, nu ştiu dacă-ţi voi spune
Că te iubesc cum nu am mai iubit,
Dar spun că-mi eşti o mare pasiune
Şi pas etern pe drumu-mi infinit.

Atât de-a fi

Se-mbracă-n vise sufletele noastre
Când ne-amintim că totu-i trecător,
Când adevărul păsării măiastre
Devine, prin poveşti, amăgitor.

Nici eu nu pot privi doar înainte,
De adevăr n-am cum să nu vorbesc,
N-am cum să spun că nu mai am cuvinte,
Că te-am uitat... Că nu te mai iubesc.

Cu tine-am fost ce n-am fost niciodată,
Trăind în forma maximului sens,
Esenţa nopţii mult întârziată
De mult dorite fapte, în consens.

Luna e tristă, toată noaptea plânge,
Zorii de zi îi văd fără de rost,
Speranţa, pusă-n gânduri, mi se frânge,
Că nu mai e nimic din tot ce-a fost.

Îmi văd tristețea, simt mereu chemarea,
De-a trece peste margini de abis
Ca cercetând cu sârg îndepărtarea
Să ştiu ce greu se-ajunge-n paradis.

Acum reintru, iarăşi, în mulţime,
Cu amintirea nopţilor târzii,
Numindu-te, prin gânduri sinonime,
Cea care doar atât fost să-mi fii.